Istoricul Bisericii Dobroteasa, Buna-Vestire

       Biserica cu hramul „Buna-Vestire”, „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” şi „Sfânta Muceniţă Filofteea”, numită şi „Dobroteasa”, situată pe bulevardul Mircea Vodă nr. 35A, fost Calea Văcăreşti nr. 101, sectorul 3, a rămas până astăzi o mărturie vie a vechiului Bucureşti în mijlocul cartierului de blocuri noi ridicate în vecinătatea Pasajului Mărăşeşti.
       Aşezată în fosta mahala Dobroteasa din Deal, denumită apoi Dobroteasa, una dintre cele mai vechi din Bucureşti, mahala numită pentru prima dată într-o catagrafie din anul 1798, ce se află în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române, biserica are o istorie care poate trezi interesul cercetătorului dar şi al oricărui cititor, iubitor de trecut.
       În planul oraşului Bucureşti, întocmit de elveţianul Franz Josef Sulzer în anul 1781, este trasată Uliţa mare ce merge la Sârbi, începând din hotarul Bărăţiei de azi şi ducând spre malul stâng al Dâmboviţei, numită mai apoi Calea Văcăreştilor. Pe această uliţă, printre alte lăcaşuri de cult, apare şi biserica „Buna-Vestire”, numită şi „Dobroteasa”. Ulterior, biserica figurează în planurile baronului Franz Purcell (1789), slt. Ferdinand Ernst (1791), ca şi în planurile Bucureştilor din anii 1824, în care Uliţa Sârbilor este numită Rue Dobrotiasa şi 1842, unde e numită Uliţa Dobroteasa.
       Din punct de vedere administrativ–bisericesc, în secolul XIX , parohia făcea parte din Protoieria Plăşii de Jos, împreună cu filiala „Apostol”, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, de pe Calea Văcăreşti nr.143.
       În primele decenii ale secolului al XX-lea, numărul enoriaşilor a crescut considerabil. Acesta este motivul pentru care, în anul 1935, filiala „Apostol” a fost ridicată la rangul de parohie şi s-a făcut delimitarea între cele două enorii. Până la cel de-al doilea război mondial, parohia „Dobroteasa” era înregistrată în evidenţele Arhiepiscopiei Bucureştilor cu 300 de familii şi circa 1000 de persoane, majoritatea cu situaţie materială modestă. După anul 1945, numărul enoriaşilor a scăzut simţitor, în urma schimbărilor aduse de război şi de situaţia politică şi economică a ţării. Între anii 1983-1990 s-au produs modificări importante în configuraţia parohiei, prin demolarea cartierului şi dispariţia vechilor străzi, construindu-se blocuri de locuinţe care au atras în această zonă o populaţie eterogenă din punct de vedere economic si religios.
       Prima biserică de zid, numită „Dobroteasa”, cu hramul „Buna-Vestire”, a fost ridicată pe locul uneia mai vechi, poate din lemn, care purta tot hramul „Buna-Vestire”, ctitorită de boierul Dobrotă şi soţia sa Ancuţa. Denumirea de „Dobroteasa” (cuvânt slavo–român), se traduce prin „Maica cea Bună”, care se referă la Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, Pururea Fecioară Maria. Această biserică a fost demantelată din cauza deteriorării. Ctitorii noii biserici (de zid), Constantin Năsturel din Hereşti, vel Paharnic (1730-31, 1736-37, 1739) şi vel Vistier (1738), împreună cu soţia sa Ancuţa, au ridicat biserica de zid între anii 1730-1738. Pisania din pridvorul bisericii actuale arată că biserica a fost zidită la 1730. Nu se cunoaşte însă pisania originală a bisericii lui Constantin Năsturel scrisă, se pare, cu slove chirilice. Probabil că s-a pierdut cândva, fie în anul 1847, când biserica a fost restaurată, fie în anul 1884, când a fost dărâmată pentru a se construi pe vechile temelii biserica actuală. În anul 1847, biserica a fost restaurată de treti logofăt Iordache Ciupagea, care la data respectivă afirma că nu puteau fi decât două soluții: ori ca aceasta să se refacă din temelie, ori să i se facă un meremet mai solid. În cele din urmă au ales a doua soluție, biserica fiind târnosită la sfârșitul anului 1847 de către mitropolitul Neofit, când, pe lângă hramul principal “Buna-Vestire”, primeşte şi un al doilea hram, al “Sfintei Cuvioase Paraschiva”.
       În cele din urmă, biserica a fost dărâmată în anul 1884 şi rezidită sub atenta îngrijire a preotului Pandele Spiridon, împreună cu epitropii Ştefan Gheorghiade şi Alexandru Papadopol. Lucrarea a fost încheiată la finele anului 1892, iar cele două inscripţii săpate în piatră, aşezate în stânga şi în dreapta uşii de intrare în pronaos, amintesc aceste evenimente.
      În rândurile ce urmează este citată inscripţia din dreapta uşii de intrare în pronaos, referitoare la biserica cea nouă:

“Acest sfânt şi dumnezeiesc lăcaş, cu patronul Buna-Vestire, Cuvioasa         Parascheva şi Martira Filofteea s-a fondat din temelie în anul 1887, luna iunie, 7, în zilele Regelui Carol I şi ale Reginei Elisabeta şi ale Înalt PreaSfinţitului Mitropolit Primat Iosif Gheorghian, din iniţiativa venerabilului preot Pandele Sachelarie, parohul şi preşedintele epitropiei Ştefan Gheorghiade, colegul său”.

       Prin urmare, această epitropie, în frunte cu neobositul preot mai sus menţionat a ridicat acest lăcaş, înzestrându-l cu ornamente şi toate obiectele necesare. Biserica a fost sfinţită la 10 octombrie 1893 de către mitropolitul Ghenadie Petrescu, păstrându-i-se hramurile “Buna-Vestire”, “Sfânta Cuvioasă Paraschiva” şi alăturându-i-se și cel al “Sfintei Muceniţe Filofteea”, atribuit de mitropolitul Ghenadie.
       Preotul Gheorghe Gheorghiu a urmat preotului Pandele Sachelarie, fiind transferat la data de 10 noiembrie 1902 de la biserica filială Apostol. După pensionarea sa, în anul 1942, este numit preotul Leonida Dumitrescu care slujeşte până în anul 1972, urmat de preotul Gheorghe Tache până în anul 1983, când biserica a fost închisă cu intenţia de a fi demolată.
       Clădirea actuala este o construcţie monumentală de zid masiv, cu plan treflat, în varianta triconcului, de factură muntenească, de origine bizantino-sud-dunăreană, şi are dimensiuni relativ mari: 28,60 m lungime şi 15 m lăţime.
Cele trei turle ale bisericii – două în faţă, mai mici, şi una mai mare, la mijloc – sunt realizate tot din zidărie de cărămidă, fiecare având secţiune octogonală. Turla mare, de pe naos, Pantocrator, ridicată pe pandativi largi, are diametrul interior de 4,50m şi este închisă la partea superioară de o boltă semisferică din zidărie. Turlele mici, care mărginesc lateral exonartexul (vestibulul), la nord şi sud, au deschiderile de circa 1,50m şi sunt închise prin planşee plate din lemn.
      Un pridvor precede intrarea, alcătuit din trei arcade elansate, cea din mijloc mai largă, sprijinite pe patru coloane cu capiteluri în stil neo-bizantin, şi pe doi pilaştri. Pridvorul, închis în prezent cu grilaj metalic şi vitralii la ferestre, este mai îngust şi mai scund decât faţada de vest, care este încununată cu un fronton triunghiular cu terminaţie rectangulară.
      Pronaosul lărgit cuprinde un cafas şi este acoperit cu o calotă semisferică. Un arc foarte lat desparte pronaosul de naos. În dreptul acestui arc, pe latura nordică, este amplasat amvonul. Naosul are abside laterale adânci, semicirculare la interior, poligonale la exterior şi o turlă ce se descărcă pe pandativi şi arce în plin cintru.
Altarul este semicircular, cu încăperi laterale pentru proscomidiar şi diaconicon.
Paramentul faţadelor se compune dintr-o alternanţă de câte cinci rânduri de cărămidă şi panouri tencuite, în relief. În acelaşi fel sunt tratate şi cele trei turle, de plan octogonal aşezate pe baze pătrate.
      O friză cu alveole, pseudo-stalactite şi ornamente împletite înconjoară partea superioară a faţadelor, continuându-se şi pe fronton. Sub friză sunt aşezate rozete fin sculptate, modelate după acelea care decorează biserica episcopală din Curtea de Argeş.
      Intrările în altar şi în naos, destinate preoţilor, sunt precedate de câte un mic pridvor, fiecare sprijinit pe câte două coloane şi trei arcade, iar acoperişurile au formă de cupolă.
      Ferestrele bisericii sunt de tip geminat, amplasate în nişe, uşor adâncite, închise cu arce semicirculare. Ferestrele turlelor sunt alungite, înguste şi terminate tot cu arce semicirculare.
      În interior, biserica a fost pictată în ulei, pe tencuială din var şi nisip de către pictorul Gheorghe Ioanid, între anii 1893–1894. Decoraţia interioară este realizată în stilul specific celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, când influenţa occidentală se manifestă atât în tehnica murală, predominând pictura în ulei, cât şi în iconografie.
      De jur împrejurul pereţilor, sunt aşezate strane de stejar sculptat, decorate pe spetează cu grifoni şi coroană cu cruce – variantă a vechiului blazon al familiei Năsturel. Tâmpla (catapeteasma) din lemn sculptat în stil neogotic şi frumos aurită, este încadrată cu icoane pictate în stil bizantin.
      Naosul şi pronaosul bisericii sunt împodobite cu câteva icoane de o mare frumuseţe şi valoare artistică şi anume: icoana Bunei-Vestiri (hramul principal), îmbrăcată în argint aurit, având inscripţionate numele donatorilor în româneşte cu litere chirilice: „Kiriac, Bălaşa, cu copiii, 1838”; icoana Cuvioasei Paraschiva, îmbrăcată în argint, cu numele donatorilor scrise tot în slove chirilice: „Alecu, Bălaşa, 1843”; icoana Muceniței Filofteea, îmbrăcată în argint, cu opt scene din viaţa sfintei în jurul capului.
      Biserica s-a menţinut în stare foarte bună până în anii 1955-1958, când i s-au făcut reparaţii capitale, prin grija preotului Leonida Dumitrăchescu, deoarece tencuielile se erodaseră, ajungând în unele părţi până la zidărie. Intrucât exteriorul bisericii constituie o realizare artistică cu multe profiluri şi ornamentaţii, lucrările s-au executat cu grijă şi migală, sumele necesare fiind adunate din contribuţiile credincioşilor, la care s-au adăugat unele donaţii de la Departamentul Cultelor şi de la Arhiepiscopia Bucureştilor.

       În 1956 s-a construit noua clopotniţă, separată de corpul bisericii, din stelaj de fier, pe un postament de beton şi învelită cu tablă, în locul celei vechi, pe stâlpi de lemn, care putreziseră şi ameninţa să se prăbuşească. Cele două clopote au fost suspendate în clopotniţă pe un cadru metalic. Curtea bisericii, plantată cu arbori, iarbă şi flori, a fost împrejmuită cu gard de fier.                                                                         În urma cutremurului din anul 1977 turlele bisericii au fost grav avariate. Lucrările de consolidare şi refacere a turlelor şi faţadelor, începute după cutremurul din 1977, au fost sistate în 1983, când biserica a fost închisă, la ordinul lui Nicolae Ceauşescu, fiind vizată pentru demolare în planul de „sistematizare” a zonei Dudeşti–Văcăreşti.                                                                                                                             Preoţii bisericii Dobroteasa au desfăşurat o bogată şi rodnică activitate pastoral-misionară şi de asistenţă socială pe principii creştine. Îndeosebi în timpul preotului Gheorghe Gheorghiu, un distins slujitor al altarului şi teolog de înaltă ţinută culturală şi spirituală, activitatea misionară şi social-caritativă a cunoscut un mare avânt, parohia Dobroteasa devenind un adevărat bastion de învăţătură ortodoxă şi lucrare creştină.
Preocupat de soarta copiilor săraci şi suferinzi, lipsiţi de iubirea pe care n-au putut s-o cunoască în familiile lor, preotul Gheorghiu, începând cu anul 1936, a organizat, într-o casă bătrânească a parohiei, din Splaiul Unirii nr. 88, cu sprijinul Consiliului parohial, o „ospătărie” pentru copiii săraci, unde regulat au primit hrană elevi merituoşi, băieţi şi fete, dar lipsiţi de mijloace, de la şcolile primare din cartierele învecinate parohiei, precum şi elevi de curs secundar şi chiar studenţi. Masa era pregătită şi servită copiilor de un grup de doamne din parohie, bune creştine şi păzitoare ale rânduielilor bisericeşti, lucru care este la fel de viu și in zilele noastre.
Cu timpul, această iniţiativă a luat proporţii şi s-a transformat în Asociaţia filantropică „Frăţiorii Domnului Iisus Hristos”. Această asociaţie care îşi definea activitatea ca „frăţie ortodoxă pentru creşterea copiilor şi a tineretului în dreapta credinţă şi învăţătură a Sfintei noastre Biserici, prin întărirea milei creştine în sufletele lor şi adevărata iubire a aproapelui”, a fost înfiinţată de preotul Gheorghiu în anul 1937 şi a fost aprobată de patriarhul Miron Cristea în acelaşi an, primind şi confirmarea juridică prin hotărârea Tribunalului Ilfov, Secţia Notariat, nr. 18 din 4 martie 1938.
În cadrul asociaţiei, educaţia creştină a copiilor se făcea şi prin spectacole corale şi de teatru religios, având ca temă desăvârşirea omului şi sfinţirea lui prin milă de aproapele şi iubire de Dumnezeu. Cunoscând cu adevărat şi din plin iubirea lui Hristos, copiii crescuţi sub aripa binefăcătoare a bisericii Dobroteasa îşi aduceau părinţii la Sfânta Liturghie şi îi învăţau să se roage, să fie buni şi milostivi cu semenii lor sărmani şi muritori de foame.
Cu suma de 4000 lei donată de patriarhul Nicodim, la 26 ianuarie 1940, la care s–au adăugat şi donaţiile altor buni creştini, părintele Gheorghiu a înfiripat în cadrul Asociaţiei „Frăţiorii Domnului Iisus Hristos” un cămin pentru studenţii teologi.                    Asociaţia, cu „ospătăria” şi teatrul religios, şi-au arătat roadele binefăcătoare în vremea războiului şi mai ales în anii de secetă şi de foamete de după război, hrănind zilnic copiii orfani şi săraci din cartier şi sădind nădejdea în sufletele creştinilor, apăsate de lipsurile şi suferinţele implacabile ale vieţii.
În anul 1948, Asociaţia „Frăţiorii Domnului Iisus Hristos” îşi incetează activitatea datorită deciziei regimului comunist de a desfiinţa toate asociaţiile şi societăţile religioase din ţară.
Preluând o idee din anii 1950, privind sistematizarea radicală a ambelor maluri ale Dâmboviţei, de la P-ţa Unirii la Podul Vitan, conducerea dictatorială bicefală, de partid şi de stat a României, între 1985-1989, a decis extinderea “Centrului Civic” în zona cuprinsă între P-ţa Unirii, Râul Dâmboviţa, Calea Văcăreşti, întreprinderea „Timpuri Noi”, Poşta Vitan, Str. Theodor Speranţia, Bariera Vergului şi Calea Călăraşilor.

       Ca urmare, în această zonă au fost distruse peste 100ha de clădiri şi parcele, circa 4000 de clădiri, inclusiv toată vegetaţia, şi au fost mutate forţat peste 27000 de persoane. Suprafaţa aceasta reprezintă aproape a 7-a parte din toată suprafaţa distrusă în Bucureşti, între 1980 şi 1989, când au fost distruse peste 28000 clădiri (10% erau cu destinaţie publică) şi au fost mutate forţat peste 200000 de persoane. Au fost rase complet de la faţa pământului, pentru vecie, parohiile: Sf. Troiţă-Dudeşti, Staicu „cu Bradu” (Bradului), Sf. Nicolae „din Sârbi”, Sf. Nicolae-Jitniţa (Jigniţa), Dobroteasa, Sf. Nicolae-„Apostol”. În proporţie de peste 70% au fost distruse parohiile Bucur Ciobanul, Olteni (Protopopul), Sf. Vineri-Herasca, Sf. Nicolae-Udrican şi Delea Nouă. Dintre biserici mai există doar Dobroteasa, Sf. Nicolae-Udrican, Sf. Nicolae-„Apostol”, Bucur Ciobanul şi Delea Nouă.                                                           Parohia Dobroteasa a pierdut cel puţin şase (6) imobile (terenuri şi construcţii) din cauza operaţiunilor de demolare și distrugere, care au avut loc între anii 1985-1989.

       În 1990 demolările continuau, sporadic, către Calea Dudeşti şi întreprinderea Timpuri Noi. Concomitent, se lucra, însă într-un ritm diminuat, la executarea fundaţiilor blocurilor de pe B-dul Mircea–Vodă (între bisericile Dobroteasa şi Sf. Nicolae „Apostol”), Calea Dudeşti (azi B-dul Octavian Goga) şi Splaiul Unirii. Alte zeci de fundaţii de blocuri erau abandonate în aceeaşi arie, iar aspectul zonei amintea mai mult de peisajul selenar decât de cel terestru. Bisericile Dobroteasa şi Sf. Nicolae „Apostol” erau ameninţate să fie sufocate de blocuri, dar, în 1990, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, biserica Dobroteasa a fost redeschisă pentru credincioşi de către preotul Gheorghe Sima, numit paroh la 1 aprilie 1990 şi instalat în 29 iunie, acelaşi an.                                                           Imediat s-a făcut ordine în biserică, s-a curăţat pictura, s-au sprijinit zidurile cu stâlpi de stejari ca măsură provizorie de protecţie, s-a înlocuit acoperişul şi s-au montat burlane şi jgheaburi pentru a evita infiltrarea apei în pereţi, cu ajutorul tinerilor şi tinerelor din parohie, precum şi cu sprijinul elevilor seminarişti, sub îndrumarea atentă și părintească a părintelui Gheorghe.                                                                                                                                În același timp, Comitetul parohial a solicitat rebranşarea bisericii la reţelele de utilităţi, din pricina birocraţiei excesive fiind nevoie de completarea a sute de pagini de formulare. Totodată, Comitetul parohial a intervenit, energic, de nenumărate ori, pe lângă autorităţi pentru a opri lucrările la cele două blocuri proiectate a se construi, unul în faţa sfântului lăcaş, M27, ce trebuia să-i blocheze intrarea dinspre B-dul Mircea-Vodă, iar celălalt pe latura sudică, M28, ambele menite să ascundă biserica de privirile trecătorilor. În urma acestor intervenţii repetate, edilii oraşului au sistat lucrările începute la ambele blocuri, la M27 în anul 1993, iar la M28 în 1999. Ultimul bloc, cu structura oprită la etajul I, era scos la licitaţie pentru execuţie în fiecare an, între 1991–1999, cu toate că Primăria Generală a Capitalei cunoştea amplasarea total nefavorabilă a imobilului faţă de biserică. Demersurile Parohiei  s-au făcut cu „sabia lui Damocles” deasupra capului, fiind nevoie să se lucreze uneori şi noaptea, pentru a preîntâmpina blocarea acceselor şi faţadelor bisericii. În final, cu sprijinul nemijlocit al fostului arhitect–şef al Capitalei, d-l Sorin Gabrea, în temeiul documentaţiei urbanistice întocmită de arh. Anca Givan, Comitetul parohial a obţinut aprobarea unui PUD, prin care blocurile M27 şi M28 au fost definitiv scoase din planul de sistematizare, spaţiul înconjurător bisericii nemaifiind agresat de imobile de speculă, asigurându-se acces direct la biserică din B–dul Mircea-Vodă şi astfel rezervându-se o suprafaţă de teren pentru construirea, în viitor, a aşezământului misionar–social-filantropic al parohiei.                               Biserica Dobroteasa, după cutremurul din 4 Martie 1977 şi scoaterea ei din serviciul cultului public, între 1983-1990 – când a fost închisă şi declarată „biserică demolată” -, dar şi ca urmare a sistematizării zonei, când a fost împresurată de şantiere şi afectată de trepidaţiile produse de utilajele de mare tonaj, avea nevoie de lucrări temeinice de consolidare şi restaurare. De altfel, în 1991 specialiştii Direcţiei Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice au constatat, la faţa locului, în primul rând, existenţa bisericii – care, în scriptele Ministerului Culturii figura ca „demolată”-, precum şi starea gravă a lăcașului, în fază de precolaps.

       Pentru executarea acestor lucrări, regretatul profesor inginer Alexandru Cişmigiu a întocmit supra–expertiza tehnică, cu acribie ştiinţifică şi dăruire creştinească. Studiile de analiză structurală şi arhitecturală au fost întocmite de lect. drd. arh. Mihai Opreanu şi arhitecţii Adrian şi Anca Vidraşcu. Proiectul de consolidare, restaurare şi punere în valoare a fost realizat de către S.C. Proiect Bucureşti S.A., prin arhitectul Moldovan şi inginerul Ion P. Lungu. Directorul institutului, Drăgan Constantin, a asigurat tot concursul său şi al instituţiei pe care o conducea.                                                                             Concomitent, Parohia a purces și la „restaurarea” activităţii pastoral-misionare și social-filantropice pentru ca enoriaşii să înveţe abecedarul credinţei ortodoxe şi să afle calea spre mântuire. Ca o încununare a activităţii misionar-social-filantropice, se preconizează refacerea Aşezământului social–creştin al Asociaţiei istorice a parohiei, care să cuprindă: o „ospătărie” pentru nevoiaşi, elevi şi studenţi săraci, „casa pelerinilor”, dispensarul, pentru nevoile medicale ale enoriei, dar şi pentru nevoiaşi, elevi şi studenţi săraci, precum şi pelerini, şi spatiu pentru activitați religios-culturale si teatru religios.                                                                                                                                   La început, activitatea misionar-social-filantropică a fost mult îngreunată de eterogenitatea locuitorilor parohiei reconstituite, de faptul că mai mult de 50% din suprafaţa locuibilă din blocurile cu apartamente era neocupată, de inexistenţa pavajelor, toate străzile şi aleile fiind desfundate, de lipsa iluminatului electric stradal, şi, în multe cazuri, chiar şi casnic, precum şi de precaritatea condiţiilor materiale şi a relaţiilor sociale din parohie.                            Cu ajutorul nemijlocit al Maicii Domnului, al Sfintei Cuvioase Paraschiva şi al Sfintei Muceniţe Filofteea, P.C. părinte paroh Gheorghe Sima, împreună cu Comisia interimară și un nucleu de credincioși rămași statornic atașați de biserica Dobroteasa, iar ulterior Consiliul Parohial și Comitetul Parohial, s-au străduit în primul rând să zidească „biserica vie”, străduindu-se să atragă cât mai multe suflete pentru această lucrare, astfel încât de la un grup mic de copii și un număr restrâns de credincioși, câţi veneau la vremea aceea doar duminica și nu întotdeauna, biserica a devenit neîncăpătoare. Pe de altă parte, odată cu întărirea vieții duhovnicești și în măsura posibilitaților, Consiliul Parohial a fost în permanență prezent prin activitațile sale alături de credincioșii din parohie și din afara parohiei, dupa caz, oferind sprijin moral și material copiilor școlari, elevilor de gimnaziu, studenților și bătrânilor singuri și neajutorați. În prezent, parohia Dobroteasa se înfățișează ca o biserică vie cu multă dragoste față de aproapele și multă nădejde în ajutorul Domnului și Mântuitorului Hristos, al Maicii Domnului, al Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva și al Sfintei Mucenițe Filoteea, în această trudnică lucrare începută într-un pustiu al credinței în anul Domnului 1990.                           Lucrările de consolidare,  restaurare  și punere în valoare a clădirii bisericii și a elementelor de patrimoniu ale acesteia au necesitat finanțări substanțiale, obținute cu eforturi foarte mari din partea fostului preot paroh, Gheorghe Sima, și cu osteneala conjugată a Consiliului Parohial, precum și a voluntarilor și a mai multor credincioși. În ciuda acestor greutăți, în fața cărora uneori înțelegerea umană este neputincioasă, Biserica „Dobroteasa” a supraviețuit, a crescut și a înflorit, având ca sămânță bună chiar istoria ei.