În cadrul Anului omagial al pastorației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar în Patriarhia Română, 2026, părintele profesor Bogdan Tătaru-Cazaban a prezentat, la Biserica Dobroteasa din Capitală, duminică, 17 mai, un medalion selectiv de șase modele de sfințenie feminină din istoria Bisericii: Maria Magdalena (sec. I), Macrina cea Tânără (cca. 327–79), Amma Teodora (sec. IV), Împărăteasa Elena (cca. 248–330), Monica (c. 332–87) și Maria (Skobtsova) din Paris (1891–1945). Vorbitorul a subliniat chipul feminin al credinței, caracterizat prin jertfă, iubire și discreție, pledând pentru o înțelegere realistă și contextuală a sfințeniei, ca spațiu de întâlnire, adesea imprevizibil, între libertatea lui Dumnezeu și a omului.

Părintele Bogdan a pledat pentru realism în evaluarea datelor istorice, textuale și hagiografice, care trebuie înțelese în contextualitatea vieții sfinților, existând, pe de o parte, o dimensiune perenă și universală a învățăturilor lor, și o alta temporală, legată de educația acestora, auditoriul, concepțiile și accepțiile timpului lor, care pot fi diferite de cele ale timpului nostru.

Evanghelia după Ioan acordă preeminență Mariei Magdalena între femeile mironosițe, relatând întâlnirea cu Hristos înviat. Potrivit tradiției din primele veacuri, ea a fost considerată apostola apostolorum (apostol către apostoli) într-un moment al istoriei când mărturia femeii nu era luata în calcul. Figura acestei Marii a fascinat istoria creștinismului, în special a celui apusean, ca model al păcătoasei convertite, deși Scriptura nu ne spune ca a fost desfrânată, ci doar că Iisus scosese șapte demoni din ea. Este foarte posibil, potrivit cercetărilor istorice, ca ea să fi fost membră a comunității ioaneice. Un text din secolul al VI-lea, al Sf. Grigorie de Tours, ne spune că mormântul ei era la Efes, acolo unde Apostolul Ioan a viețuit și predicat o vreme. În secolul al X-lea, Împăratul Leon al VI-lea Filozoful a strămutat moaștele sfintei de la Efes la Constantinopol, dimpreună cu moaștele Sf. Lazăr, așezându-le in biserica închinată acestuia.

Sfânta Macrina cea Tânără, a fost sora mai mare a sfinților Vasile cel Mare și Grigorie al Nyssei, cel care a scris prima biografie creștină: Viața Sfintei Macrina. În cazul acestei familii sfinte, autoritatea și îndrumarea duhovnicească s-au manifestat și transmis pe line maternă. Bunica acestora, Sfânta Macrina cea Bătrână, a primit credința de la Sf. Grigorie Taumaturgul, pe care a transmis-o mamei viitorilor sfinți frați, sfintei Emilia. Deși Sf. Macrina cea Tânără nu a beneficiat de educația profană a fraților ei și nu a lăsat scrieri, a fost numită de către fratele ei, Grigorie, „învățătoarea noastră duhovnicească”, inclusiv a mamei sale.  

Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, despre care găsim mărturii în Confesiuni, și-a iubit fiul, dificil și înzestrat intelectual, cu o mare pasiune și asiduă dedicare. Sf. Ambrozie al Mediolanului a consolat-o spunându-i că „fiul atâtor lacrimi nu poate să piară”. Datorită iubirii și insistențelor mamei sale, asemănate durerilor nașterii, Augustin renaște duhovnicește, scapă de maniheism, părăsește femeia cu care trăia, se convertește și se dedică în întregime Bisericii. Jertfa ei este răsplătită prin contemplarea, împreună cu fiul ei, a luminii dumnezeiești, la Ostia, înainte de moartea ei. Și în acest caz, iubirea și devotamentul matern au dat naștere sfințeniei.

Amma Teodora, cea din Pateric, a fost căsătorită, devenind apoi monahie eremită. A intrat într-o mănăstire de lângă Alexandria ca și bărbat, luând numele de Teodor. Fiind învinuită că ar fi tatăl unui copil, a fost izgonită din mănăstire, a plecat cu copilul, l-a crescut, fără a se revolta împotriva oamenilor sau a lui Dumnezeu, ca după șapte ani să fie reprimită în mănăstire. A mai trăit doi ani, iar la moartea sa s-a descoperit că a fost femeie. Din apoftegmele ei învățam, printre altele, că putem răscumpăra vremea prin răbdare, trăgând câștig din jignire sau dispreț și din orice ne stă împotrivă, precum copacii care ies întăriți din iarnă, iarna fiind asemănată veacului acestuia.  

Împărăteasa Elena avea origini umile, însă fiul ei, Constantin, o așază în demnitatea de augustă și împărăteasă, titlu care nu era acordat întotdeauna soției unui împărat în istoria Imperiului roman. Cu toate acestea, în timpul pelerinajului la Ierusalim, între 326-7 d.Hr., împărăteasa Elena le-a servit la masă pe fecioarele consacrate. Cele mai clare mărturii despre Sf. Elena și sfințenia sa le găsim în tradiția latină, la Sf. Ambrozie, Paulin de Nola și Rufin, care transmit o istorie cunoscută deja în vremea lor. Cea mai importantă este cea a Sf. Ambrozie, în cuvântarea funebră ținută la moartea împăratului Teodosie cel Mare. Acesta spunea că prin „Fecioara Maria a fost mântuită umanitatea, iar prin Elena Imperiul”, iar despre împăratul Constantin că a fost sfânt, în mare parte grație mamei sale.

Sfânta Maria din Paris a fost aristocrată, poetă, căsătorită și luptătoare împotriva revoluției bolșevice. În viața ei se întrevede modul imprevizibil în care Dumnezeu lucrează în viața oamenilor. Maria trăiește o convertire spectaculoasă și nonconformistă. Pentru ea, lumea era deșertul, mânăstirea, terenul de misiune, și de aceea a considerat că nu mai era suficient să trăiască doar după regulile tradiționale ale monahismului. La tunderea în monahism a primit o dulamă prea mare pentru ea, care a aparținut unui călugăr caterisit. Ea devine o nouă Marie, după modelul Mariei Egipteanca, chipul prin excelență a ridicării din abisul păcatului la culmile sfințeniei. Ea și fiul ei au fost omorâți de naziști. Viața ei s-a încheiat ca o flacără arzând (a fost gazată și apoi arsă în lagărul nazist de concentrare de la Ravensbrück, cu puțin timp înainte de eliberarea acestuia), identificându-se complet cu prigoana membrilor poporului ales, pe care i-a slujit cu viața ei și a fiului ei. Spunea că „Fiecare trebuie să aleagă între confortul și dulceața unui loc de viață la adăpost de vânturi și furtuni, și spațiul fără limite al veșniciei în care totul e nedefinit și mișcător, afară de un singur lucru: Crucea”. Noi dorim să avem semne de confirmare, că suntem pe cale și ocrotiți. În viața ei extraordinară, trecând de la saloanele literare la lagărele de concentrare, singurul reper sigur a fost Crucea și completa încredințare lui Dumnezeu. Și-a încheiat viața dorind să nu rămână pentru alții „o amintire, ci o chemare” (a se vedea cartea Iubirea nebună de aproapele. Viața și învățăturile Maicii Maria Skobțova, Deisis, 2008).

Părintele Bogdan a conchis că există „un chip feminin al credinței” caracterizat prin iubire, devotament, jertfă și discreție. Calitățile sale de cercetător, trăitor al credinței și excelent comunicator au captat întru totul audiența comunității Bisericii Dobroteasa, cucerind-o prin modul său de rugăciune și slujire a Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, precum și prin puterea cuvântului rostit la predica din duminica vindecării orbului din naștere și la conferința ce a avut loc seara la trapeza bisericii.  

Părintele Bogdan Tătaru-Cazaban este filosof, teolog și slujitor al Bisericii „Bucur Ciobanul” din București, unul dintre cei mai rafinați intelectuali creștini ai generației noastre.

Impresii după conferință:

„Așa de suflet au fost cuvintele părintelui Bogdan. Deși desena, Maria [6 ani] a înregistrat tot, iar aseară m-a rugat sa-i citesc viața sfintei care s-a îmbrăcat în bărbat. A ținut minte multe detalii.” (Lector dr. Mihaela Popa, Facultatea de Sociologie a Universității București)

„Ascultându-l pe părintele profesor Bogdan Tătaru-Cazaban simțim puterea Cuvântului studiat atent și prezentat, în stare de rugăciune, întru adevăr și dragoste, ca fiind adânc lucrător, o alternativă duhovnicească la mulțimea cuvintelor golite de sens și a supremației imaginii, care domină etosul actual.” (Pr. dr. Liviu Barbu, paroh Biserica Dobroteasa)

A consemnat Pr. dr. Liviu Barbu, parohul Bisericii Dobroteasa și organizatorul conferinței.